Salutari Taverna, Max si Dublin!!!
... Cand totusi nu trebuia sa-mi indeplinesc functia de "eleva la Arte", ma duceam in baruri unde, datorita pozitiei mele, toti ma cunosteau si ma primeau.
Treceam in revista vreo doua-trei, sfarsindu-mi diminetile in ultimul bar deschis, frecventat de o clientela "deosebita" in majoritatea ei.
Cred ca am bantuit prin toate locurile care erau cat de cat "la moda".
Intram fara deosebire in barurile hetero- si homosexuale, masculine si feminine. Putin imi pasa ca locul respectiv era o bomba rau famata sau un barlog de rechini respectabili. Avand o fire putin comunicativa si extrem de rezervata in privinta intimitatii si a convingerilor mele, n-am avut a ma teme de ratacirile etilice de la sfarsitul noptii ale frumoasei lumi de abonati la viciu.
Perfecta corectitudine a manierelor mele, moderatia bine-voitoare pe care aveam grija sa o afisez in orice loc si imprejurare au facut ca ceilalti sa ma accepte destul de usor :betivani cu istorii grele in spate, stalpi de cafenea, imi ofereau beri sau ceaiuri si ma bateau pe umar cu complezenta; clientela feminina adora aerul de adolescenta visatoare ce inca mai plutea in jurul meu.
Contrastul dintre o tinerete cam timida si o maturitate lizibila in seriozitatea trasaturilor chipului meu ii linistea pe toti, erau siguri de discretia mea si asta era suficient in mediile acelea.
Beam putin, lucru care a uimit; nimeni nu m-a vazut niciodata in stare de ebrietate si inca de la-nceput mi-am aratat capacitatea de a suporta bautura;
odata facuta dovada a ceea ce in acest mediu este considerat drept o forta, m-am putut opri complet cu bautul si lumea m-a respectat asftfel si mai mult. Nu am ascuns ca sunt prada unor vicii amabile pe care de altfel nu le aveam, ca sa-mi trec si mai bine sub tacere viciile reale care ar fi parut scandaloase.
Ma inconjura o aura de intelectualitate care-i facea pe toti sa rada de mine cu afectiune, imi trebuia un defect : a fost luat drept pretext acest cusur si lumea a uitat sa le mai remarce pe celelalte.
Acea aura preamarita i-a facut pe unii sa se teama de mine, adica sa ma urasca, dar distanta stabilita de reputatia mea intelectuala inca de la inceput m-a scapat de unele familiaritati prea pericuoase.
Vorbeam putin si ascultam mult : nu exista rol mai bun, atat de mult sunt oamenii, noaptea, permanent in cautarea unei urechi complezente la trancaneala lor.
Suma povestilor al caror secret mi-a fost incredintat ar umple volume intregi de rapoarte sociologice sau etnologice.
De la conversatiile inepte si fastidioase ale unor mondeni usor abtiguiti la flecarelile vag marcate de filosofie si de estetism ale catorva decavati, carora o cultura cu totul superficiala si de mana a doua li se potriveste precum apetitul sexual unei burghezii la menopauza, trecand prun discutiile virile si nesanatoase ale batranilor celibatari urmarind cu coada ochiului si din capatul barului oficiul protejatelor lor, am suportat totul, am auzit totul cu apropoul de care mai eram in stare in orele acelea de confuzie.
Ce cautam acolo?
Un divertisment la o angoasa pe care o ignoram?
Raspunsul la o intrebare pe care nici macar nu o formulam?
Evadare, fuga? Nu stiu. Dar a iesi in oras a devenit pentru mine un joc; intrand intr-un bar, ma duceam intr-un fel la cinema : sunet si imagine in trei dimensiuni, intr-o sala intunecata.
Am trait pe platoul de filmare al unui stoc enorm de filme de serie B de un gen inedit si care n-au fost niciodata realizate de cineva.
La ora la care televiziunea isi opreste programul si ultimii spectatori ies de la cinematografele unde se sting luminile, se oferea o alta viziune, variatiune in fiecare noapte pe un acelasi scenariu mizerabil si violent...